Iată o noutate uluitoare: trec zilele înfiorător (de la "fiori") de repede! Parcă ieri vă „întreţineam" cu relatarea dezvăluirilor făcute de tehnicianul TV care s-a aruncat în cap de la tribuna Parlamentului acum câţiva ani. Ei, mi se pare că au trecut de atunci nu şapte zile, ci şapte săptămâni. Un anotimp, un an, un timp.

Buimăcitor este cotidianul românesc. Ăsta, de care aflăm prin mediocrele media, fiindcă altfel... fermentează de nou bun cernoziomul intelectual şi sufletesc al Valahiei. Talente, străluciri, debordări. Dar şi, chiar printre ele, colcăiri de umori, invidii şi, uneori, resentimente. Neam abraş, pieziş, cică "cu minte", "echilibrat", "meditativ", "contemplativ", "temperat" precum clima... altădată.

"...Ăștia ne obligă să ne luăm lumea în cap". N-am cumpănit prea mult (nici nu prea pot!) dacă o propoziție rostită de celebrul Sobaru poate fi transformată în titlu sau nu. Urgenţele scrisului la Gazetă (care nu te dispensează de selectivităţi, exigenţe, însă) m-au determinat să mă opresc asupra lor. Asupra cuvinţelelor. Omuleţul acesta, Sobaru, a fost prezent luni seară, timp de vreo două ore, la o televizie. Nu contează care. Ba, ar conta, dar dumneavoastră puteţi deduce cam pe unde s-ar prezenta nemulţumitul Sobaru, dacă aţi bănui sau aţi intui că el se află supărat tare. Şi deducţia dvs. ar suna cam aşa: dacă Sobaru e nemulţumit, atunci el, care a sprijinit zdravăn, ba chiar nebuneşte PSD-ul în alegeri nu se mai înfăţişează la un post încartiruit.

"România e a voastră"! O auzim mereu. La televizor, la radio, o declară zi şi noapte clasa politică! E o declaraţie adresată cetăţenilor tot mai des, însă fiecare o înţelege după cum doreşte sau după propriile necesităţi. Când, unde şi, mai ales... cum?

Sărbătorile au rostul lor, îl ştim, îl „cam" ştim – oricum suntem în stare să vorbim despre el, cu o nervozitate nebună, incontinentă şi impertinentă şi atunci când nu ne dăm seama că habar n-avem. Ori că, pricepuţi la dirigenţie morală şi competentă pe multiplicităţi rinascimentale, nu sesizăm moartea patrupedului în coteţ: că, vasăzică nu mai avem „organ" pentru a prăznui sărbătoarea.

Fac ce fac şi tot de urâtul... ambiental (hm!) mă leg. Mă „leg" în mai multe sensuri, dintre care acela că depind de el, mă consumă, îmi cauzează stări neplăcute, e prezent mai mereu. Mă ajută şi vremea, başca (cuvânt ţigănesc) vremurile care, fie vorba între noi, sunt mai mult, plus altceva, decât urâte: sunt pitice sau sordide.

Ce să faci în reprizele astea burzuluite de iarnă târzie decât să mai deschizi câte-o carte, să mai asculţi „muzica şi muzichia", să-ţi permiţi un minuţel de singurătate cu care să-ţi dojeneşti blând dar ferm propria statuie. Bine, bine, dar astea sunt valabile pentru mine , "om vechiu", nărăvit la bucoavne, Pink Floyd şi oglinzi... ne narcisice. Poţi să deschizi si un calculator în afară de acela al... cheltuielilor zilnice.

Încep cu ceva care nu are, aparent, legătură cu bicisnicia vieţii noastre politice minore: cu cenuşiul ucigător de-afară. Ei, nu mă interesează sau nu am de ce să mă refer la stihie, la plumburiul atmosferic. Altceva am în/pe suflet. Am resimţit ca pe o palmă şi ca pe o umilinţă, duminică dimineaţa, în timpul unei deambulări din Piaţa Anton, pe linia de tramvai, spre Palatul Culturii, această conjuraţie a urâtului strepezitor. Am verificat-o azi, marţi, tot dimineaţa. Dacă mai trăia Ceaușescu i-aş fi scris o telegramă, rugându-l să interzică autumnalul ploios sau vremea plumburie din finalul iernii, pe motiv de urâţire galopantă.