S-a vorbit despre ea mult timp. A fost invocată ori de câte ori a apărut o criză a valorilor sau o criză de moralitate la nivelul întregii societăţi. Şi, cum în ultimii douăzeci şi ceva de ani România tot traversează astfel de crize, m-aş fi aşteptat ca progresele făcute în acest sens, mai ales de către clasa politică, să fie cu mult mai vizibile.

E ziua lui Caragiale. Aşa se zice că, „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1852, în cătunul Haimanale s-a născut...". V-am citat din cel mai mare caragialeolog de până acum, Şerban Cioculescu.

Acum vreo câteva săptămâni vă făceam, dragilor, niscaiva socoteli. Nu vă cer eu socoteală, dvs.! Nu-mi permit. N-am făcut niciodată aşa ceva cât timp am la dispoziţie o oglindă, fie ea cu argintul coclit. Ei, şi prin aceste socoteli încercam să prind „portretul" vieţii bietului valah. Dincolo de cele 116 taxe şi impozite, dincolo de urâţenia sau nu chiar estetica vieţii noastre cotidiene, simţeam că se întinde teritoriul unei stepe amărâte, cu o vegetaţie anemică şi rară.

Viaţa politică în România postdecembristă este în mod indiscutabil influenţată de existenţa partidelor politice. Cea mai apropiată definiţie de ceea ce eu consider a fi un partid politic este următoarea: "O grupare de cetăţeni care împărtăşesc aceleaşi idei şi care şi-au propus să-şi impună viziunile politice comune". Foarte corect şi foarte aproape de imaginea a ceea ce un partid politic ar trebui să însemne.

Evenimentele, sau, mai bine spus, competiția declarațiilor care a debutat acum aproximativ o lună în interiorul Partidului Național Liberal seamănă izbitor de mult cu evenimentele petrecute în PNL în anul 2006.

Atunci, la fel ca în prezent, un președinte de partid care, aparent sau nu, se bucură de larga susținere a filialelor, ridică mingea la fileu rivalului său din interior, cel care l-a și precedat de altfel la conducerea partidului.

Se bate multă monedă, în orele din urmă, despre naţionalism. Atenţie: nu caut subiecte cu orice preţ, cu lumânarea şi cu amplificarea. Ştiu, cât de cât, să disting între simulacre şi urgenţe. Şi mai ştiu şi că dvs. ştiţi să faceţi cel puţin la fel de înlesnit acest lucru ca şi mine.

Fum, pucioasă, zgomot – iată ce ne oferă (în continuare şi mereu) cotidianul minuscul aborigen. Şi toate, nu numai zgomotul pentru nimic sau pentru ceva pitic. Toate sunt atât de scăzute şi aşa de căzute (de unde?), încât un Gulliver auzind tărăboiul produs nu de armii şi de oţele, ci de tigăi şi sifoane date la chef în cap – n-ar vedea cui i se datorează. Neant gălăgios, parcă spunea un vital negaţionist, pre numele său ... Sioran. Adică Emil Cioran, pe care, ca şi pe Caragiale, alt „spectrograf" al moftologiei valahe, n-am ştiut să-l păstrăm.

Suntem scufundaţi în „tristeţe şi circ", spunea una dintre cele mai mari poete ale generaţiei '80, Mariana Marin. Poeţii simt, sunt „seismografe" – metaforă tocită, chiar – ale timpurilor care stau să vină, precum şi nişte diagnosticieni ascuţiţi ai climatului prezent.