Prinţesa Cornelia Sturdza se manifestă public pentru Crearea unui Centru de Apărare a Drepturilor Femeii. Este susţinută în acest proiect de către ONG "Comunidad Rumanos en Espana", care a delegat-o în funcţia de preşedinte al acestui proiect. Cornelia Sturdza pledează pentru drepturile femeilor românce, din Spania în special, şi în general al femeilor românce de pretutindeni.

Departe de simplitate "No, te duci şi nu te mai văd, numa' la telefon te mai aud...?!”. Au fost cuvintele bunicilor, cu care i-am lăsat pe buze, alături de lacrimile din ochi, când am plecat din România. Am plecat, şi aveam să constat că au avut dreptate: nu m-am mai întors, iar bunicul mă vedea pentru ultima dată... Ce m-a impresionat la ei şi mi-a rămas adânc întipărit în minte a fost simplitatea lor. Oameni modeşti de la ţară, cu doar câteva clase primare şi o filosofie simplă despre viaţă.

Koima e un lanţ de magazine în cartierele Santutxu Bidarte de Deusto, Outlet de Barakaldo, în Zubiarte şi în Max Center, din Ţara Bascilor. Ca să scape de ultimele produse cu preţ redus din stocuri, patronul a luat hotărârea ingenioasă de a lăsa clienţii să-şi stabilească propriul preţ la produsele cumpărate.

„Adidaşi” şi „adidaşi”

Noi suntem cei care la ora 22 eram daţi afară din restaurante pentru că se închideau şi puneau scaunele pe mese. 

Noi trebuia să stingem televizoarele pentru că se termina emisiunea şi trebuia să te culci pentru că ei ne stingeau lumina în case sau pe străzi.
Noi suntem cei care aveam dreptul la 20-30 litri de benzină pe lună de fiecare cartelă ca să putem să ne bucurăm de maşinile alea proaste şi incomode. Noi stăteam două ore la coadă la sifoane şi alte două ca să cumpăram două kile de carne de porc şi doi pui sau faimoasele tacâmuri şi „adidaşi”. Noi cumpăram pe cartelă şi pâine şi lapte şi ulei şi zahăr. Noi suntem cei care desenam cu vopsea pe cârpa bascheţilor chinezeşti trei dungi ca să ne dăm mari că erau Adidas...

La 1872, Aaron Montomery Ward a fost primul om de afaceri care a deschis un magazin de unde clienţii din orice zonă a Americii puteau comanda, dintr-un catalog, produse care urmau să le fie expediate acasă prin poştă.

Noi suntem născuţii celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Deci facem parte din istorie? Da, că am făcut istoria prin suferinţa noastră. Vedem îngroziţi cum casa părinţilor noştri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani.

Ştiinţa măcelăririi. De la simpli vizitatori la prinţi sau prinţese, scriitori şi alţi intelectuali care vizitau oraşul, toţi erau atraşi să viziteze fermele de animale care existau în împrejurimile Chicago-ului. Aproximativ 10.000 de vizitatori treceau zilnic să vadă fermele de animale şi să urmărească procesele complexe prin care porcii erau sacrificaţi, apoi tranşaţi şi împachetaţi pentru a fi vânduţi. În Chicago sacrificarea şi tranşarea animalelor devenise o afacere naţională, ocupaţia de măcelar devenise o adevărată ştiinţă, încât se spune că toate părţile din porc erau folosite la ceva, cu excepţia guiţatului (foto: inspecţie la o măcelarie pe la începutul secolului).
Porkopolis

Cu siguranţă, aţi auzit cel puţin o dată expresia - frecvent utilizată în SUA - "time is money”, adică "timpul înseamnă bani”. În America se poate vorbi de o cultură a muncii, care datează încă de la sfârşitul anilor 1800. Mi-a luat ceva timp să înţeleg mai bine ce anume defineşte această cultură a muncii, pe care copiii o au încă de la 13-14 ani aici. Am reuşit să o înţeleg mai bine în momentul în care am început să citesc istoria acestei naţiuni şi să înţeleg modul în care s-a produs industrializarea şi au luat naştere în America cele mai mari companii din lume.