Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova organizează miercuri, 25.11.2009, ora 1100, la sediul său din str. Toma Caragiu, nr. 10, în sala Protocol, conferinţa de presă prilejuită de vernisarea expoziţiei temporare ”Comorile dacilor”, organizată în colaborare cu Muzeul Naţional de Istorie a României.
Expoziţia cuprinde o selecţie de 40 de piese de patrimoniu, din aur şi argint, clasate în categoria Tezaur, descoperite pe teritoriul ţării noastre în diverse locaţii, unele dintre ele chiar în judeţul nostru. Unicitatea şi frumuseţea pieselor geto-dacice expuse recomandă expoziţia ca fiind una dintre cele mai importante manifestări de acest gen organizată de muzeul nostru în colaborare cu Muzeul Naţional de Istorie a României.
Dintre exponate se remarcă cele patru brăţări polispiralice de aur, creaţii ale artei metalului preţios din lumea dacică, descoperite în Tezaurul de la Sarmisegetusa Regia (jud. Hunedoara). De asemenea în expoziţie pot fi admirate piese executate din argint: brăţări, fibule, falere, cupe, coif de paradă, fială şi situle.
Expoziţia va fi deschisă până la data de 20 decembrie 2009.

Ziaristul din presa locală este o specie aparte în lumea presei. El nu este „specializat” şi nici „acreditat” pe un anumit „gen”. Aici vezi, simţi şi ai parte din plin de tot ce presupune activitatea de jurnalist. Este nedrept să fie acuzaţi ziariştii dacă treburile cetăţii merg prost! Aşa cum este nedrept să acuzi „in corpore” oricare altă breaslă, fie a medicilor, magistraţilor, poliţiştilor. A fi jurnalist prespune dăruire, prespune ca toate durerile omului de lângă tine să fie şi ale tale. Să fii alături de cei care fac parte din cetate. Pe vremuri, Dumitru Tinu avea să-mi spună ceva care a valorat enorm pentru mine. Poate că mai mult decât sutele de cărţi de specialitate, cursuri sau alte specializări contează că „Vei lucra la acest ziar („Adevărul”) şi trebuie să ştii că a doua zi un om se va opri în faţa tarabei de ziare şi va cumpăra acel ziar doar pentru că ai publicat tu ceva în el. Indiferent că este o fotografie sau un text. Ei bine, acel om va trebui să aleagă, un ziar costă cât o pâine. Aşa că acel om va renunţa la o pâine doar ca să cumpere ziarul la care lucrezi tu! Să nu uiţi niciodată faptul că prin ceea ce faci în acest ziar va trebui să răspunzi în faţa cititorului la această întrebare: Merită ce ai publicat în ediţia curentă să renunţ la o pâine?!”.

O lecţie şi de viaţă la urma urmei. Indiferent de redacţiile prin care am trecut, de „cerinţele” şi „politica” redacţională, absolut niciodată nu mi-a fost ruşine nici de colegi, nici de publicaţia respectivă şi mai ales nu m-am simţit jenat când am dat ochii cu cititorii mei! Mulţi sau puţini... dar aici intrăm pe alte teme şi subiecte. Fierbinţi şi dureroase pentru întreaga presă din ţară şi mai ales a presei locale.
Rigorile, constrângerile - mai ales economice - culisele unor mai mari ai zilei şi multe alte pot fi aduse în discuţie dacă vorbim despre calitate, tiraje, informaţie, teme şi subiecte jurnalistice.

Mă bucur enorm să fac parte din echipa „Actulitatea prahoveană”, deoarece aici singurele limitări sunt ele date de capacitatea mea. Este o clipă în care ne bucurăm că această publicaţie a ajuns la „venerabila” ediţie cu numărul 100! Ştiu cât de greu este, ştiu cât de cumplite sunt căile prin care s-a reuşit asta. Cred că, dincolo de echipa redacţională, avem de partea noastră, mai ales, pe Domnia sa cititorul!

Dacă i-am greşit cu ceva... Iertare să avem, domniile voastre! Noi, jurnaliştii, nu avem alte arme, în afară de condei şi vorbă. Unii mai din plin, alţii - mai ca mine, doar atât cât să încerce să aplece balanţa atenţiei opiniei publice asupra unor mari necazuri, probleme sau nedreptaţi din lumea în care trăim! La ediţia numărul 1.000 poate că în jurul nostru fi-va mai multă culoare, mai multă speranţă şi mai multă veselie! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Am aflat cu bucurie de acest moment aniversar: Actualitatea prahoveană - numărul 100. Doresc să profit de acest prilej sărbătoresc pentru a vă transmite de aici, de peste Atlantic, din Statele Unite, sincere felicitări şi să dea Dumnezeu să ajungem la cât mai multe ediţii şi la cât mai mulţi cititori.
Într-o perioadă în care numeroase publicaţii îşi restrâng sau chiar încetează activitatea, aniversarea a 100 de ediţii este o foarte mare realizare atât pentru colectivul de redacţie, dar şi pentru cititorii ziarului care ne lecturează saptămânal.

O aniversare cu dublă semnificaţie

În ceea ce mă priveşte, această aniversare are o dublă semnificaţie. Luna aceasta se împlineşte un an de zile de când a început colaborarea noastră. Sper din tot sufletul că articolele scrise de mine în toată această perioadă să fi fost de interes pentru publicul cititor. Mi-ar face plăcere să aflu părerile dumneavoastră, ale cititorilor, fie ele chiar şi critice. Noi nu putem să ne perfecţionăm decât dacă acceptăm şi criticile dumneavoastră, nu doar laudele.

Actualitatea prahoveană şi românii din Diaspora

Tot ce pot sa va spun este ca ma simt foarte bine in paginile „Actualităţii prahovene” şi încântat de colaborarea cu colegii mei de peste Ocean. Dacă ar fi să+mi exprim o dorinţă, aş dori ca această colaborare să dureze pe întreaga perioadă ă vieţii mele.

În altă ordine de idei, consider că interseul constatnt manifestat de redacţia APH pentru românii din Diaspora merită toată stima (Şi nu este puţin lucru, în condiţiile în care publicaţii centrale au cam uitat de românii aflaţi în afara graniţelor ţării). Mă refer la paginile APH grupate sub genericul „Români în lume”.

La editarea ediţiei 100, „Actualitatea prahoveană” cred că se distinge între alte publicaţii în cel puţin următoarele domenii, colectate în acronimul O SUTÄ‚:
Originalitatea materialelor, pregătirea şi aranjarea paginilor;
Seriozitatea abordării subiectelor din paginile publicaţiei, din care umorul nu lipseşte, ba uneori abundă;
Unitatea de idei a articolelor prezentate;
Tiraj care a rezistat încercărilor vremii;
Actualizarea săptămânală a mesajelor la nivelul evenimentelor recente

Cu multă stimă,

Marian Petruţa - Editor
Chicago, Illinois USA

Mare chestie, am împlinit 100 de ediţii. Nu aştept telefoane şi nici mesaje. Oricum, în 90 la sută din cazuri, banalul „La mulţi ani” ar fi lipsit de sinceritate. Şmecherii vor discuta între ei că noi, cei de la APH, am mai găsit un motiv în plus să umplem cele 32 de pagini cu retrospectiva. Că, de fapt, nu am realizat nimic. Că, de fapt, după doi ani şi jumătate, am ajuns nişte portocalii împuţiţi, aşa cum am auzit zilele trecute o discuţie. Mai mult de atât, am fost rugat să răspund la întrebarea: „Ai vândut ziarul PDL-ului?”.

Zidul, bunica şi Actualitatea...

Ziua de nouă de noiembrie este cea de-a 313 zi a anului în calendarul gregorian şi cea de-a 314-a în anii bisecţi. Mai rămân 52 de file în calendarul meu ortodox lipit pe uşa de la bucătărie. Nouă de noiembrie, ziua Sf. Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat; Sf. Mucenici Onisifor şi Porfirie şi Sf. Nectarie al Pentapolei (calendarul ortodox şi greco-catolic).

Faptuiri:

9 de Brumar - Ziua Internaţională de luptă împotriva rasismului şi antisemitismului.

Când a fost dat publicităţii, pe 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităţilor est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriaşe de est-berlinezi s-au apropiat de zid şi, în cele din urmă, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se cu norodul din Berlinul Occidental într-o atmosferă sărbătorească.
Păi, în cele momente de agitaţiune, norodul nemţesc a năruit într-o zi ce alţii au construit în două. Conceput de administraţia liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, şi aprobat de liderul sovietic Nikita Hruşciov, zidul a reprezentat o barieră între Berlinul Occidental şi Republica Democrată Germană, pentru 28 de ani.

„Fâşia morţii”

Muncitorii est-germani ridicau Zidul Berlinului pe 20 noiembrie 1961.
În ultima fază de dezvoltare a zidului, "fâşia morţii" dintre gardul de sârmă ghimpată şi zidul de beton oferea grănicerilor un câmp de tragere liber pe distanţe lungi asupra potenţialilor fugari răsăriteni, care aveau şanse reduse de a scăpa cu viaţă.
Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), numit apoi „Zidul Ruşinii”, un simbol al Războiuluii Rece, a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989.
Peretele German a fost construit în efortul de a stopa consecinţele scurgerii de forţă de muncă şi implicit ale pierderilor economice asociate cu migraţia zilnică a unui mare număr de profesionişti şi lucrători calificaţi dinspre est spre vest. A dus în mod clar la scăderea emigraţiei (evadaţi - "Republikflucht" în germană) - de la 2,5 milioane de suflete în perioada 1949-1962 la numai 5.000 între 1962 şi 1989.

„Pecereii”

Pe nouă de brumar, acum patruzeci şi un pic de ani, eu, puştiul blond de pe strada ploieşteaă 23 August mâncam o gutuie coaptă la cuptor. Bunica mea se ascundea de miliţianul sectorist ce o căuta, că era „moşieră”, încercând să o silească să semneze intrarea în cooperativa agricolă. Era frig. Am ieşit desculţ în uşă şi am minţit că ea, bunica, nu sta cu ai mei părinţi mei care erau strămutaţi, dar în realitate erau căutaţi pentru a fi arestaţi de un babau - pe care mi-l închipuiam eu a fi întruchipat în persoana unui „pecere”. Nu înţelegem eu prea bine ce era un „pecere”, dar ştiam că era de rău. Din cauza lui - spuneau oamenii mari din casă - aveam pâine cu cartofi, carnea... pe cartela şi câte altetele. Bunicul, de altfel, a murit în puşcărie.

Pe Calea Oilor

Azi, opt de brumar 2009 burghez, m-am dus in piaţa românilor exilaţi din Coslada şi mi-am cumpărat parizer... Nu cu soia, ca pe vremea lui (Nea?) Nicu. Mănânc şi recitesc din colecţia mea „Actualitatea prahoveană”, ziarul actualităţilor acute prahovene, despre care ştiu că mâine (n.r.- azi), nouă de brumar, împlineşte 100 de ediţii. Şi voi scrie ceva pentru voi prahovenii, fii ai lui Moş Ploaie, fii de mocani ardeleni ce trecut-au munţii spre libertate. Pentru că, în fond, ăştia eram pe vremuri. Mocanii sunt comunităţi pastorale autohtone de oieri români similare în multe privinţe cu cele aromâne, în special cu ramura „românilor fărşeroţi” şi cea a „grămuştenilor”, cu care de altfel au coabitat în stâne situate mai ales în două regiuni distincte din sudul Transilvaniei, dar şi în alte arii ale acestei provincii. Mocanii au fost, până de curând, asociaţi cu transhumanţa, care îmbrăca uneori forme extreme, deşi ei nu practicau un nomadism propriu-zis. Scrierile despre traseele transhumanţei dau amplitudine imaginilor rechemate din trecut. Turmele transilvane de oi, de exemplu, în drumul lor spre Deltă sau Balta Brăilei treceau şi pe Calea Oilor cum se numea pe vremuri strada Gheorghe Doja din Ploieşti, pe unde e Poliţia Municipală, fosta Miliţie.

Strop de zer

Ei da, suntem mocănei şi cetim numarul 100 al mocănimei noastre prahovene şi ne mocăim unii atât de mult ca să o cumpărăm şi să o cetim, pentru ca apoi să învelim cu ea parizerul libertăţii noastre, acum, la o sută de numere de cuvinte răspicate. Dar ne puteţi citi, voi, mocanii ploieşteni şi prahoveni, fraţilor, şi pe Internet, că suntem emancipaţi. Prahoveni mocani din toate ţările, uniţi-vă! Cetiţi-ne până la ultimul strop. Chiar de-o fi el de zer. Că merităm. Dacă eu, aici, - în pribegia spaniolă - o fac, Petruţa - din „americile” lui - o face, iar Ben (Todică - n.r.) - din câmpul cu canguri - o face şi el, înseamnă că merităm. Toţi suntem aici, în Actualitatea..., acum şi peste alte câteva sute de aniversări. Că aşa suntem noi, pentru că vă merităm ca cetitori. Da, ziua de 9 de noiembrie 2009 va rămâne în istoria presei ca data pariţiei nr. 100 al „Actualităţii prahovene”, ziarul care spulberă zidrile ruşinii şi indiferenţei, adresându-se tuturor prahovenilor şi întregii lumi.
La mulţi alţi o sută de ani de apariţie!

Timp de mai multe săptămâni, iubitorii de artă se pot întâlni din nou cu Gheorghiţă Ghinea - Uriaşu. Nu fizic, pentru că Dumnezeu l-a vrut la dreapta Sa, ci prin câteva lucrări care au fost expuse la Muzeul Judeţean de Artă cu prilejul comemorării unui an de la moartea caricaturistului-grafician.

Apropierea alegerilor prezidenţiale a aruncat România într-un soi de agitaţie continuă. Politicienii şi-au pus acele măşti încruntate pe feţe şi par a fi băgaţi în priză. Aproape că te aştepţi, în orice moment, să vezi ieşind fum din creieraşii lor solicitaţi la maxim. În astfel de momente, primarul Andrei Volosevici a trecut, săptămâna aceasta, într-o altă stare, de detaşare, pentru a-i felicita pe cei care au avut puterea de a rezista 50 de ani împreună. 

Ideea i-a şocat însă pe canadieni, care au refuzat categoric propunerea ruşilor. Dar ruşii, după întoarcerea în ţară, au editat o broşură în care susţineau că deplasarea în Canada a fost încununată de succes. Viktor Mikhailov, ministrul Industriei şi Energiei Atomice, a trimis apoi broşura la ONU, cu aceeaşi propunere, menţionând că partea canadiana a fost de acord cu această operaţiune. Ştirea a fost rapid preluată de ziarele canadiene şi americane, care au investigat şi dezminţit apoi afirmaţiile ruşilor.

Chiar şi după terminarea Războiului Rece şi destrămarea URSS-ului, în 1991, Rusia şi-a continuat politica de spionaj în ţările occidentale. Cruzimea şi brutalitatea cu care Rusia i-a tratat pe cei care au avut curajul să critice în mod public conducerea de la Moscova poate fi constatată chiar şi în ultimii ani. Este de ajuns să ne referim la asasinarea jurnalistei Anna Politkovskaya şi a dizidentului Aleksandr Litvinenko (fost agent KGB, azilant în Marea Britanie).

Aşezată la 15 km nord-est de municipiul Vaslui, localitatea Soleşti a dat României câteva personalităţi, între care cea mai importantă este Elena Cuza, prima doamnă a României moderne. S-a născut la data de 17 iunie 1825, în capitala Moldovei, Iaşi, avându-i ca părinţi pe postelnicul Iordache Rosetti şi pe Ecaterina, fiica logofătului Dumitrache Sturza. Celebra familie Rosetti a dat ţării mari dregători, demnitari şi oameni de cultură, înrudindu-se cu marile familii boiereşti: Catargi, Balş, Sturza, Cantacuzino.