Legea iubirii creştine este credinţa creştină, iar iubirea creştină este vie prin credinţa creştină, de aceea încercarea de a determina credinţa creştină este în fond o încercare de a surprinde viul acestei credinţe. Poate fi surprins şi definit viul? Credinţa, în genere, este percepută ca fiind ceva ce are legătură cu sacrul. Şi totuşi sacralitatea icoanei, am văzut, este fixată de mijlocirea credinţei. Iar credinţa, la rândul ei, şi cea creştină la care facem referire aici cu atât mai mult, ţine mai curând de revelaţie, încât credinciosul, forţând puţin comparaţia, este un instrument prin care aceasta se dezvăluie. Aşadar sacrul este vizibil prin credinţă, iar credinţa prin credincioşi. Dar chiar şi revelată, credinţa apare mai mult ca parte a profanului în care s-a ivit şi de care, putem presupune, nici credinciosul nu se desprinde cu aceeaşi claritate a revelaţiei. Cu atât mai mult cu cât istoria confirmă efecte de adaptare a conştiinţei creştine la anumite condiţii politice, sociale sub forma ereziei şi mai puţin a ortodoxiei. Pe de altă parte, dogma credinţei include experienţa individualului în raport cu multiplul unic al unu-lui, piatră de poticnire a credinţei, însumată lumii şi legăturilor credinţei cu lumea.

(Care sunt aceste legături?) Unde localizăm credinţa creştină? Acolo unde locul însuşi este pregătit prin vocaţia trinitară a credinţei. Am vorbit despre stăruinţa acestei vocaţii în trup imanent şi transcendent al lui Hristos. De asemenea e cunoscut că, în fapt, orice icoană are în vedere prototipul, adică pe Hristos (vezi Sorin Dumitrescu), astfel încât atunci când ne-am întrebat asupra icoanei, scopul era să aflăm ceva despre stăruinţa în trup a ceea ce este sacru şi am sesizat preeminenţa credinţei în ducerea la bun sfârşit a acestui demers.. Acum vorbim tot despre stăruinţa în trup (a sacrului), raportându-ne la credinţa creştină însăşi.

Spunem că cineva este cu atât mai creştin cu cât credinţa lui este mai departe de obişnuitul ajutor pe care îl prevedem cu toţii, din partea divinităţii, ca răspuns al credinţei pe care o avem. Creştinul pare de neclintit în faţa obişnuitelor necazuri ale vieţii. Uneori oamenii spun despre el că este sfânt, mai ales atunci când îl raportează la trepidanta lume ce ne înconjoară şi ne influenţează. Creştinul face ca sfinţenia lui să dea o măsură acestei trepidaţii şi anume prin nemişcarea pe care sfinţenia o induce. Dar nu atât spaţiul este cel transformat în jurul celui credincios, cât timpul care apare de asemenea ca ceva de neurnit. Şi totuşi această atmosferă pietrificată nu are în vedere nimic morbid, dimpotrivă. Mesajul creştinului credincios are o particularitate uimitoare, funcţie de cel care receptează, aşa încât ascultătorul iese din cotidian, singularizându-se inuman la dispoziţia unei purtări de grijă atemporale şi ecleziastice. Această grijă ecleziastică pregăteşte şi îndeamnă la îndumnezeirea omului (Matei 5. 48).

O astfel de credinţă nu are rădăcini în lumea aceasta. Cerul îi dă înţelepciunea şi nestricăciunea eternă, dogmatică. Creştinul se confruntă atunci cu slăbiciunea lui cea mai mare, trupul, pământ al lumii în care credinţa lui este dar în care credinţa lui nu-şi are rădăcinile. Coborârea credinţei prin rădăcinile ei netezeşte evidenţa coruptibilă a lumii pământeşti. Această venire a credinţei subliniază impotenţa celor pământeşti şi calmul lor indiferent. Se afirmă în acest chip distincţia între impetuozitatea mundană a trupului şi trupul ca adăpost al credinţei, aşadar ca în-trupare, deci ca altceva. Întruparea sau vocaţia trinităţii sunt caracteristici esenţiale ale credinţei creştine. Faptul că ceva este altceva, întru credinţă, aparţine cerescului, Împărăţiei cereşti, este Cerul însuşi, adică locul în care vocaţia trinitară se manifestă întru înţelegerea, după puterea omenească, a Trinităţii. În tot ce are în vedere această înţelegere a lumii întru vocaţia trinitară, cerul este tot ceea ce îl poate pregăti pe om pentru înţelegerea Trinităţii, adică este maxima desfăşurare a vizibilului Trinităţii.

Prin coborârea credinţei avem Biserica pe care credinţa o susţine ca Împărăţie cerească, astfel încât Cerul ni se arată ca origine a credinţei creştine.

Prin coborârea sa credinţa aduce trupul creştinului la starea sa proprie. Această viziune stăruie în vocaţia trinităţii, aşa încât trupul creştinului nu mai este trupul său dinaintea coborârii, ci este chiar credinţa prin care divinitatea este ea însăşi un Trup coborâtor. Care este esenţa credinţei? Avem două dominante esenţiale ale credinţei, pe care am încercat să le surprindem până acum.

Acum însă, după cum s-a văzut mai sus, putem să ne prevalăm de o distincţie ajutătoare a credinţei pe care ne-o oferă creştinătatea. Credinţa întrupată. Trupul.

Pot să spun că am deschis ochii asupra „realităţilor” din jurul meu destul de târziu. Era cam prin anul 1985. Discutam, la vremea aceea, cu un absolvent, de mare calibru, al celebrei „Fane Ideologu”. 

Văd că, pe zi ce trece, în jurul meu este tot mai multă tristeţe. Încerc să aflu care sunt cauzele şi rădăcina răului şi constat că oamenii se tem! Se ascund! Dacă problemele sunt grave, mari sau dureroase, cu atât mai mult se feresc să le dezvăluie şi îşi poartă, tăcuţi şi posomorâţi, povara propriilor griji. Din ce în ce mai apăsaţi şi mai istoviţi. O greutate care creşte, se amplifică de la o zi la alta. Mai ales sub efectul izolării. Ne ferim de „ceilalţi” pentru că... şi inventăm o puzderie de justificări, dar o evităm pe cea mai sinceră: din egoism!

Nevindecaţi, am luat din nou coarda razachie a "paranormalului” şi, scârţâind-o grotesc, am reînceput falsetul. Adică urlăm în acute şi piţigăiate o guturală şi primitivă spaimă de "altceva”, pe care, nu foarte inteligent, n-am luat-o în seamă. Şi când s-o introduci în ecuaţia simplă a cerebelului tău elementar, şoferul, coafeza, midineta, golanul înscrişi la Spiru Haret vor, pe baza diplomei (obţinută prin apăsarea la întâmplare pe unul din cele trei răspunsuri cerute), să parvină ca şefi concurenţi ai lui Patapievici şi Pleşu; când am tras ca nebunii la împrumuturi, ca să nu rămânem fără otomobil şi ţoale, aurărie şi plasmă; când transformaserăm în scop al vieţii şi raţiune de a exista câştigul lui Geoană sau succesul lui Băsescu. 

Mai că l-aş numi „tragic”, dar aş conduce atunci ideea spre ceva nu foarte uşor de înţeles la paralela 45. „Aici, în nemica” - cum se exprima un poet iaşiot, mult drag stălucitei pleiade de străluciţi eseişti de acolo - nimic nu e complet constituit, în consistenţă şi culoare, cu cap şi coadă, alb, nuanţat sau negru. Nici contradicţiile nu intră într-un oximoron, cum ar zice aceiaşi poeţi, de felul „marmură caldă”, „suferinţă dulce”; aşa că, nici declinul nostru nu are ceva tragic, nu e nici comic, e un „ce” grotesc, cu adaosuri de mahala, fără cutremur interior şi fără nădejde.

Nu ştiu cât de bune semne abia-nceputul an le are. "Canicula frigului de afară” - cum spunea o neroadă într-o secvenţă de la Ştiri, nu ştiu de ce inclusă, pesemne ca să arătăm cât suntem de ignoranţi, de amărâţi - ca şi furnicarul şi măcinişul grijilor multe şi mărunte ne-au împiedicat să tâlcuim sau să dăm în bobi despre ce va fi.

Dar nu spuneam la un moment dat că iubirea este mai curând determinată trupeşte decât duhovniceşte? Credinţa într-o astfel de iubire este o credinţă a lumii acesteia, cu tot ce presupune ea. De aceea, atunci când vorbim despre viu, se poate înţelege că, referindu-ne la iubire, ne referim la această lume, deoarece iubirea, de multe ori, se spune că este viaţa însăşi. Aşa încât viaţa ajunge să fie privită ca ceva ce, având originea în lumea aceasta, ar putea fi folosită inclusiv pentru a-şi determina propriile origini, aşa cum iubirea şi este causa prima a naşterii fiecăruia dintre noi. Înseamnă că, oare, creştinătatea văzută printr-o icoană este credinţă creştină vie pentru că foloseşte conceptul viu (viaţă), imitându-i astfel principiile de causa prima?

Credinţa creştină nu uzează de principiile vieţii. Dar poate fi depistat principiul vieţii, altfel cunoscut decât ca taină a unui efect numit însufleţire prin naştere? În adevăr, "a naşte pântecele neroditor şi sterp este puterea harului dumnezeesc”, dar cum putem decide şi controla asupra acestei puteri aşa încât prin credinţă s-o putem folosi? Şi totuşi, întru credinţă, sacrificiul pare să fie cheia căutării noastre după această putere. Ce fel de putere este aceasta? O putem oare întâlni prin credinţă şi în acelaşi timp să fim locuitori ai lumii acesteia? Este ceva viu, cauză a vieţii însăşi.

De aceea, pentru a afla iubirea cuprinsă, mărginită de credinţă, vrem să defininim viul credinţei.

Viul credinţei pe care l-am putut sesiza aici este sacrul. Şi totuşi am ratat de fiecare dată esenţa. Sacrul nu s-a lăsat definit. Cuvântul, pe care am mizat din perspectiva credinţei creştine, a scos în evidenţă manipularea şi camuflarea sacrului. Aşa încât, în această "etapă finală a desacralizării”, cuvântul, cu atât mai mult, a părut, mai curând, instrumentul râvnit de lumea întreagă pentru a-l folosi drept camuflare a camuflării, şi tot aşa, în camuflări succesive, ce deduc, în fapt, esenţe ale unui sacru, el însuşi succesiv manipulat. Dar tot cuvântul este cel care atrage atenţia asupra lui însuşi, ca început al lumii şi implicit ca instrument preţios de manipulare, dar şi asupra faptului că începutul, în sine, este incoruptibil, deşi efectele sale rămân tainice, surprinzătoare şi tentante. De aceea asupra cuvântului ne vom aplica acum, de această dată, în încercarea de a surmonta orice manipulare.

Credinţa este aceea care ne revelează cuvântul.

Numai astfel putem înţelege că legea de compoziţie a credinţei este vocaţia trinitară care este în lume de la pogorârea Duhului Sfânt, şi care până atunci era la Dumnezeu, încă şi prin Fiul Omului. Dacă viul credinţei survine, de fapt, numai prin Duhul Sfânt, mai putem oare descrie credinţa creştină, credinţa iubirii celei vii, ca locuitori ai lumii acesteia? Nu cumva viul, acel viu lumesc al vieţii lumii acesteia, este definibil mai întâi şi de la sacru pornind, după cum am şi făcut?

Întrebările şi căile de fixare a credinţei creştine pot continua la nesfârşit câtă vreme pentru a determina sacrul nu pornim de la credinţă, aşa cum am făcut în cazul icoanei, când n-am fi putut înţelege sacralitatea ei fără să fim încredinţaţi de credinţa închinătorului. Pornind însă de la lumea aceasta, conform uzanţelor de gândire ale lumii acesteia, problema definirii sacrului este inabordabilă sau abordabilă impropriu. Şi totuşi, felul în care am tratat problema ne-a condus cel puţin la o anume raportare faţă de sacru. Mai precis, câtă vreme e vorba de religie ca punct de plecare în abordarea sacrului, efectul demersului, mai ales în această perioadă finală a desacralizării, este aproximativ asemănător cu cel ce are ca punct de plecare lumea aceasta. Dacă punctul de plecare este credinţa creştină, ca şi în cazul icoanei, urmează să vedem dacă abordarea sacrului ne poate conduce către esenţa credinţei şi, de asemenea, către scopul propus, respectiv abordarea legii creştine a iubirii.

Legea creştină a iubirii, prin vocaţia ei trinitară, are o raportare proprie la sacru. Pentru că în credinţa creştină stăruie vocaţia trinităţii ca trup immanent şi transcendent al lui Hristos. Dar în credinţa creştină trupul omenesc şi divin al Mântuitorului este supus condiţiei sacrificiului întru iubire. Este acest trup iubirea însăşi? Ce înseamnă sacrificiu întru iubire? Ce este sacrificiul în aşa fel încât apare ca o condiţie în sine a iubirii?

Zilele pe care le trăim sunt triste şi negre. Dacă Generalul Iarnă îşi arată iarăşi puterea, iată că pe firmamentul ţărişoarei au mai apărut destule griji. Pentru majoritatea românilor grija zilei de mâine este tot mai apăsătoare şi dureroasă şi nu dă doi bani pe atacuri energetice sau făclii ori cravate violet, care să justifice neghiobia unora pentru una sau două seri de confruntări televizate. Ca şi cum în restul zilelor ar fi fost niscaiva genii neştiute?! Grija oamenilor este pe zi ce trece mult mai apăsătoare şi presupune plata căldurii, a ratelor, a curentului electric sau a hranei. Şomajul, lipsa comenzilor, falimentul şi nesiguranţa au devenit atât de pregnante şi au generat psihoze printre cei care nu mai ştiu ce să facă pentru a supravieţui. În tot acest timp, circul ridicol şi penibil cu atacuri violete şi bodyguarzi energetici au devenit principala preocupare a unor oameni care ar fi trebuit să aibă cu totul alte griji prin natura funcţiilor pe care le ocupă. 

Ruleta rusească