Cred că rânduleţele mele, cu niscaiva vlagă polemică, n-au cum să deranjeze în săptămâna „armistiţiului”, a „deliberării”. Chiar cuvintele începutului acestuia conţin relativizantele şi umflăturile cu care ne adresăm sau ne raportăm într-o ţară în care nimic nu este sigur („cred că...”), totul este complicat, fără să fie complex, şi în care aparenţele („armistiţiu”, răgaz de reflexie, etc., etc.) n-au murit de tot.

Un antropolog, într-un articol din „Dilema veche”, de săptămâna aceasta, citând celebra „ce caută neamţu în Bulgaria, domnule?” radiografia problema „neamţului” în mentalul colectiv românesc de astăzi. Dintr-o dată şi la scară generală. Abrupt, ca o terapie de şoc. Chiar, ce să caute „neamţul” aici?

Nigerica La Castiliana Gran Maestra Ilustre Videnta... Străzile cartierului burghez Salamanca din Madrid sunt împânzite cu anunţurile Marei Maestre românce de etnie romă care garantează că în 3, 7 şi respectiv 13 zile, prin vrăji ancestrale ţigăneşti, îţi poate obţine orice: muncă, dragoste, protecţia vieţii familiare, vindecare etc. Nigerica te vindecă de SIDA, cancer, boli cronice, impotenţă conjunctrală, dificultăţi cauzate de consumul excesiv de droguri, alcool, tutun. Şi et caetera, care nu înseamnaă deloc puţin.

Se comit toate poncifele la un număr aniversar. Sunt iertate toate superlativele la ziua cuiva. Ai dreptul sau nu, ţi se impută să vii cu firitiselele cele mai gonflate şi cu adjectivele cele mai zaharicate. Pentru mine, „lucrător” la... şi apropitar de quadraţi, scrupulul lingvistic ca şi legătura mai adâncă cu redacţia mă fac să nu tachinez coarda zurlie şi uşor iresponsabilă a adulării aniversare.

Prezent şters, eroi fără consistenţă. Toate sălcii şi în cheie minoră. Dar, în acelaşi timp, multe din cele ale vieţuirii româneşti, cu zbăinţuiri isterice. Doar pe afară şi din „cioclopedii” se pare şi se zice că aparţinem unei clime temperate; după cum simţim pe propria piele, de mult echilibrul şi temperarea au dezertat tăpşanul valah, părăsind şi simţitorul naturel geto-dac.

Pârdalnice apucături mai au unii, stupi-i-ar balaoacheşul! Prin cele canţilerii şi redacţii, pe la plasmele cam fără limfă şi printre rândurile prizărite ale celolozei năimite (eh: cumpărate, plătite, duse cu zăhărelul...) se vântură din când în când câte o frumuseţe de idee, pe care o crezi fixă şi - cum pleacă din capete tari - durabilă. Poporul... achesează, cum se zice umflat, şi intră prompt la idee. Apoi, fandacsia e gata. O astfel de... idee (?!) a fost ani de zile că parlamentarii sunt nişte... şi nişte... ceva de ordinul negativităţii celei mai păguboase şi groteşti.

Suntem în plină campanie electorală. Dincolo de mesajele ferchezuite, coafate, ticluite cu dichis de către candidaţi, de partide sau firme de consultanţă, trebuie să desluşim că România reală este cu totul alta. România reală este cea a cohortelor de bolnavi mergând din spital în spital, care au parte de medicamente de trei ori mai scumpe, a medicilor umiliţi ca profesie - prin dotarea cu aparatură de secol IX -, dar şi în ceea ce priveşte veniturile, mizerabile. 

Ciudată obstinaţia sau încrâncenarea preşedintelui şi a celorlaţi doi vătafi de partide Geoană şi Crin Antonescu în a propune şi impune numele a doi tehnocraţi, să le zicem, independenţi, să le zicem, pentru funcţia de premier. Ciudat, bizar sau cum o mai fi zicând un Eugen Ionescu, nu este faptul că fiecare îşi urmăreşte interesul şi-şi apără acerb perimetrul; ci, că au putut să apară două nume despre care nu se prea ştia.