Pe undeva, prin părţile esenţiale, situaţia din spitalul de la Slatina închide în ea o întreagă actualitate românească. Şi politic, şi cultural, şi social - totul zace în picătura aceea de noroi din spitalul (de... nebuni) din Oltenia, picătură (chinezească!) concludentă pentru mizeria generală. Nu mai vorbim despre "într-ajutorarea” dintre medicaştrii de acolo şi Colegiul Medicilor.

Zurgălăi anemici, de bronz coclit, urători puţini, mai mult nişte copii rebegiţi, doritori de arginţi, nu de covrigi, "orăşele” de distracţie, murdare şi corcite cu kitsch ţigănesc, aglomeraţie, vânzoleală, şarje la baionetă ale flămânzeniei din veac, într-un cuvânt, necuviincioasă şi chiar nesănătoasă întâmpinare a zilelor mari. Şi, în fond, nu sunt... sărbători la mijloc, ci e numai una, şi aceea, uriaşă, pe care trebuie s-o vedem şi s-o întâmpinăm ca pe o (singura) şansă de a ne micşora orbenia, răutatea, micimea, egocentrismul paranoid, cupiditatea, adică urâtul şi întunericul din noi.

Darwinismul evoluţiei politicii de pe malul Dâmboviţei (al Dâmbului, al Begăi, Tisei etc) a făcut un salt impresionant. Din încrucişarea unor genitori aparte, unul din specia Activistului de partid şi celălalt din zona Omului Nou a rezultat o specie - că vietate ar fi prea simbolistic spus - cu totul şi cu totul nouă. Specia asta, nou apărută, după cum ne explica însuşi Darwin, a făcut să dispară toate marile sauriene comunistoide. Nu o extincţie definitivă. Mai avem destule şopârle, iguane, ceva aligatori, iar crocodili cu duimul, dar pământul românesc este ocupat pe deplin de specia numită Homo Politicus Dâmboviţeanus.

Doamne-ajută! - a trecut 2008. Vine 2009. Doamne, păzeşte-ne de criza asta mondială! Mult mai indicat ar fi ca Bărbosul să ne păzească de noi înşine. 

Nu ştiu cât este de potrivit să vorbeşti în preajma auroralei Zile a Unirii de conflictualitatea (ce eleganţă terminologică!), de măcinişul şi dezbinarea mai la locul lor pe Dâmboviţa decât pe Neva, Tamisa, Sena, Dunăre şi alte ape, excluzând-o pe aceea a Sâmbetei. De o viaţă, în paranteză fie spus, ne certăm, ne rupem, trădăm, omorâm, ne "hainim”, cum spuneau cronicarii, având drept rezultat palpabil borangicul alb şi înnecăcios al... prafului de pe tobă.

Are ţara asta inepuizabile resurse de ridicol, vâne (şi chiar... vine) de circăraie şi grotesc, de iarmaroc şi călcat în străchini de neistovit. Orice am face, o întoarcem mereu ca la Ploieşti (de la domnitori, monarhi, la republică, preşedinte, înapoi la rege şi apoi la secretar general) sau pe coarda razachie, solicitând la maximum ţambalul, urare, alternanţe, de pian, pension şi disciplină nemţească.

Aho, aho, copii şi fraţi, nu mai beţi şi ascultaţi. S-a sculat mai an, bădica Traian, hă, hă, hă, şi ne-a tot urat, de ne-a săturat. Feseneii mici, fetiţe şi băieţei, au stat sub brad, aşteptându-l pe Moş Gerilă Traian care, cu o hăhăită candoare, a dat poporului ceea ce merită: Linişte! Iată, doamnelor şi domnilor alegători, că avem, pe tavă, patru ani de linişte, de împărţire a ciolanului cum nu s-a mai văzut, clasa politică autohtonă demonstrând, încă o dată, că se pişă pe opţiunea noastră de vot cu o boltă de invidiat. Hoţomanii au dat-o pe faţă, de data asta. Dacă până acum se lăsa pulimii o vagă impresie de interes în slujba prostului de votant, acum, ca niciodată, băieţii deştepţi ai naţiei şi-au dat arama pe faţă. 

În timpul Revoluţiei franceze s-a strigat: "Libertate, Egalitate, Fraternitate sau Moarte”. Peste ani şi ani, în România, în locurile unde chiar A FOST Revoluţie (nu mişcări populare, nici „evenimente”, nu lovitură de stat sau cine ştie ce alte născociri), avea să se strige: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Ce mai avem acum, ce a mai rămas astăzi din aceste două MARI lozinci-strigăte ale OMULUI aflat sub cruntă asuprire?

Moartea dispreţuită