Năstruşnicia liderilor politici - şi nu numai a lor - nu are limite. Unul îşi pune un clop pe creştet (şi se crede foarte popular), iar alţi doi lideri înşfacă lopăţelele din mâna copiilor şi se duc la ţarcul de nisip. Că aşa cred ei că dau bine la popor (sau cum spun unii dintre colegii mei de breaslă „la pulime”!). Gestica şi acţiunile acestor lideri nu fac altceva decât să le trădeze lipsurile. Prima - şi cea mai gravă - este lipsa totală de realism în privinţa a tot ce înseamnă ţara aceasta.

Am văzut şi eu, ca tot omul, ce este aceea disciplină de partid şi cu ce se mănâncă ea, ca să folosesc o locuţiune cvasi-argotică. Cu ce... te mănâncă ea! Să nu mă dilat şi să intru în sujet. La prezentarea europarlamentarilor unui mare partid, aflat acum la conducere, onoarea unui discurs i-a revenit (cum umflat se spune) acestui personagiu hilar şi jenant totodată, numit Vanghelie. Poate n-o să-i ortografiez patronimicul aşa cum trebuie, pentru că, declar cu francheţe că, efectiv nu-i ştiu prenumele şi nici dacă se numeşte Vanghele sau Vanghelie. Hazardul memoriei involuntare îmi scapără acum, prin ricoşeul folclorizat al suciturii onomastice, numele de botez "Marean”.

Peste foarte puţine zile vom decide (cam în necunoştinţă de cauză), delăsători şi deloc marcaţi de importanţa acestui scrutin, cine vor fi europarlamentarii care ne vor reprezenta interesele ţării în Parlamentul European.

Hai să ne imaginăm că suntem în viitor şi încercăm să digerăm câteva ştiri deconcertante, care indică un mare tumult în toate mediile de comunicaţie, în relaţia cu inventarea unui medicament capabil să ridice considerabil nivelul inteligenţei şi percepţiei umane. Această substanţă a fost experimentată pe un grup de persoane provenite din ţări diferite, distincte clase sociale şi vârste, însă rezultatul a fost aproape identic pe toţi subiecţii.

Cămaşa e mai aproape, se vede, decât pielea. Proverb pe care, din păcate, îl verificăm iară şi iară. Jubilăm sau ne înfricoşăm de nişte bucurii imaginare sau spăimoşenii îndepărtate, dar nu luăm în calcul imponderabilele care pot fi citite în viitorul apropiat. Cu referire la dârdora electorală, parimia populară citată mai sus se verifică cu vârf ascuţit îndesat în pielea românaşului. 

Ştiu că există persoane cărora nu le plac citatele (literare, bineînţeles); pe mine mă încântă. Ştiu că există persoane cărora li se pare că citatele sunt o nesuferită formă de pedanterie sau aroganţă; mie mi se par o obligatorie formă de modestie: nu înseamnă că înţelepţii cunosc răspunsul la toate, însă cel are citează celebrează într-un fel faptul că au existat oameni excepţional de deştepţi şi că, oricât de original s-ar crede cineva, altcineva a gândit înaintea sa ceea ce i-a trecut şi lui prin minte.

Biblia ateului

De fapt, la acest nivel al bibliografiei, poate singurul aspect original posibil este scânteia născută din şocul ciocnirii a două forme de a gândi distincte, ca să nu mai vorbim se cazurile flagrante, un Montaigne sau un Borges, de exemplu, a căror operă incomparabil originală poate fi citită ca un catalog de citate comentate genial. Excepţie fac acele delicioase volume de citate în care autorul îşi decantează lecturile anterioare şi care nu sunt guvernate de un simplu şi banal reflex de colecţionar, ci de gustul şi pasiunea compilatorului. Este ceea ce se întâmplă cu „Biblia ateului”, o colecţie de reflexii reunite de Joan Kooner şi publicată de editura Seix-Barral. În afară de încântătoare, este o carte originală, pentru că unele dintre cele mai profunde idei conţinute nu aparţin unor mari gânditori, ci unor sublimi anonimi. Exemplu: "Călătorul: Dumnezeu a fost incredibil de generos cu câmpurile tale, fermierule! Fermierul: Ar fi trebuit să vezi cum le-a lăsat când nu eram acasă". Şi altul, mai reuşit: "Dacă Dumnezeu era evreu, cum se face că are nume mexican?"

Cu gândul la Kirkegaard

Este surprinzător faptul că Kooner nu-l citează nici măcar o dată pe Kierkegaard; sau poate nu e chiar atât de surprinzător, pentru că cine nu l-a citit pe Kierkegaard are vaga impresie că este vorba de un autor creştin (ceea ce, într-un fel, chiar este); sau pòate este surprinzător doar pentru mine, pentru că în ultima vreme mă gândesc destul de mult la Kierkegaard. Totul a început acum câteva săptămâni cu o conversaţie telefonică. Vorbeam cu o veche prietenă pe care n-o mai văzusem de la ultima vacanţă petrecută în România. Părea foarte fericită; cum tocmai intrase in decada celor 40 de ani, m-am gândit că poate s-a convertit într-o martoră a lui Iehova. "Şi ţie cum îţi merge?", m-a întrebat, sigură de răspunsul meu pozitiv. "Rău, mulţumesc lui Dumnezeu", i-am răspuns cam acru. "Cum aşa?", mă întreabă sincer preocupată. "Nu ştiu, e criza asta, sau poate vârsta". "Imposibil!", îmi spune.

Aperitivul spaimelor

"De ce?", o chestionez contrariată. "Pentru că nimeni nu mai intră în criză la 40 de ani. Acum spaimele încep după 50 de ani. Senzaţiile şi angoasele la 45 de ani sunt doar un aperitiv". Apoi a râs cu autentică veselie. Am râs şi eu, însă mult mai slab. Apoi am întrebat-o cum îi merge ei. Am aflat astfel că tatăl ei este pe moarte, că nu mai este iubită, că nu se mai simte frumoasă, că nu mai are serviciu şi că salariul soţului este insuficient pentru cheltuielile familiei (are doi copii adolescenţi) şi ale casei (care acumulează datorii). "Probabil că eşti la pământ". "Ei, na!...", îmi răspunde. "Ei, na?", repet incredulă. Şi pe urmă o aud: "Acum îl citesc pe Kierkegaard...". Am crezut că glumeşte. Nu glumea.

Disimulări livreşti

Mă asigură că a citit toate operele lui K. "Cum se schimbă vremurile!...", suspin. "Înainte, cărţile lui Kierkegaard serveau doar pentru a disimula că citeşti AstroKarma". "E adevărat, admite. Acum sunt nevoită să folosesc AstroKarma ca să disimulez că-l citesc pe Kierkegaard. Am început cu Shopenhauer şi Cioran, însă sunt prea optimişti, continuă prietena mea. "În schimb, nu se poate ajunge mai mai jos de Kierkegaard; este pur şi simplu un manual de autoajutor. Citesc „Frică şi Cutremur” şi devin euforică. Citesc „Conceptul de angoasă” şi mor de râs; citesc „Boala întru moarte” şi frisonez de bucurie. E un tip genial, concluzionează. Are răspunsuri la toate şi toate sunt înspăimântătoare", adaugă. Atunci m-am întrebat dacă Kierkegaard ar fi ştiut de ce, evreu fiind, Dumnezeu are nume mexican şi dintr-o dată am înţeles că prietena mea nu devenise martora lui Iehova; era doar victima unei depresii brutale.

Consolări neliniştitoare

Înduioşată, am încercat s-o consolez însă, chiar dacă ea ar fi devenit o martoră şi Kierkegaard ar fi fost Iehova, ea insista în a vorbi despre Kierkegaard şi despre faptul că acesta avea răspuns la toate; enervată, am încercat s-o fac să reacţioneze în sensul bunului simţ. "Mai termină cu prostiile. Tu eşti făcută praf şi ar trebui să laşi la o parte lecturile din Kierkegaard, pentru că nu are răspunsuri la nimic". "A, nu?", îmi răspunde mult mai furioasă ca mine şi, în continuare, parcă scuturată de şocul ciocnirii a două gândiri străine. Sau, parcă vrând să demonstreze că l-a asimilat total pe Kierkegaard, îmi citează începutul unor reflexii din jurnalul acestuia corespunzător anului 1849:" Iov a suportat totul până când prietenii săi au început să-l consoleze; atunci a început să se neliniştească". Pe urmă, bineînţeles, prietena mea a întrerupt convorbirea fără niciun cuvânt de despărţire...

El are minte puţină, e frustrat, neterminat, tolomac dar răzbunător, cretin şi dobitoc cât cuprinde. Dar are un mare talent. Lepra simte şi amuşinează presiunea atmosferică din politica locală, judeţeană sau naţională. Atunci îşi croieşte drum, dacă nu zilnic, cel puţin de trei-patru ori pe săptămână pe la partidul „său”. Acolo, este primul care sare şi spune: „Să facem precum zice Şefu!” Trage de limbă pe oricine şi apoi susură venin în urechile Şefului. Calcă pe cadavre. Nu are mamă, nu are tată. Nici interese vădite nu are. Nimeni nu poate spune că ar urmări ceva avantaje pentru sine. Nuuuuuu! El „slujeşte cauza!”. Că o fi să fie să prindă un mandat, din partea partidului, pentru a-l reprezenta, o face doar pentru că o cere partidul! Fie ca primar, consilier, deputat ori senator. Dacă este mai timid - şi nu visează la fulminante cariere politice - se mulţumeşte şi c-o deconcentrată. Oricare o fi ea. El nu are căderea să se opună deciziilor Şefului sau partidului.

El se pricepe cel mai bine la toate şi la nimic. Din noua funcţie, janghina va distruge totul. El habar nu are de legi, norme, criterii de evaluare şi alte astfel de „aiureli”. Îi devii duşman de moarte dacă aduci în discuţie competenţa şi profesionalismul. Energii telurice, mişcări de trupe - că janghinele se simt bine în haită -, ca nemernicul contestatar să fie făcut una cu pământul. Praful şi pulberea se va alege de cel care va întreba: „Ce anume vă recomandă - în afară de carnetul de partid - pentru funcţia respectivă?”

Janghina are talente. Exploatează, machiavelic, tot ce este rău în subalterni sau colegi. Pentru el - şi ai săi - turnătoria odioasă va deveni spirit civic, pentru el - metodele de supraveghe crâncenă şi obtuzitatea vor deveni „atenţie sporită, tradiţie şi vigilenţă”. Janghina are şi tresăriri sufleteşti. Îndeobşte pentru cei care l-au promovat şi i-au dat drept de viaţă şi de moarte asupra nefericiţilor subalterni.
În relaţia cu publicul, cetăţenii sau contribuabilii, o janghină nu va fi mai uman. El este cel care îţi cere o tonă de acte, sute de taxe, impozite sau alte hârtii şi hârtiuţe. Janghina se acoperă cameleonic şi se disimulează în documente.

El este născut şef şi are viziuni înaintate - dar numai în ce-i priveşte pe alţii! Acolo, „la proştii ăia”, dacă ar fi el, janghina, mare şef, ar schimba „cât ai clipi... totul!”
Notă finală: Orice asemănare cu persoanele de pe mult-discutatele liste ale noilor şefi de la deconcentratele prahovene este absolut întâmplătoare!

S-a spus că numita "criză” pe care o "străbatem” prilejuieşte şi punerea în discuţie a unor lucruri şi realităţi ocolite, neluate în seamă sau lăsate în lucrarea lor din frică, prejudecăţi, orbire. Începe - vorba vine, fiindcă asta face demult, de-o viaţă, de rânduri de vieţi - şi păţitul nostru geto-dac să mai suspecteze, să bată cu degetul - vorba lui Marin Preda - în toate, vrând să vadă unde sună a gol.